ma gandeam ce varsta ar fi avut daca ar mai fi fost. si dupa o scurta scadere in gand, mi-a ramas rezultatul in balans, penduland intre mirare si tristete, intre cat de mult a trecut, ce am facut in timpul asta, cum am rezistat atatia ani fara sa ma sarute cineva de frunte.. ar fi avut 97, dar s-a oprit la 92. si astazi ar fi fost ziua lui, l-as fi sunat de dimineata sa-i urez la multi ani, iar pentru ca l-am cunoscut batran, i-as mai fi dorit multa sanatate, asa cum invariabil ii spui unui om mai in varsta, an de an. in schimb, el ar fi stiut sa-mi ureze multe lucruri de care chiar as fi avut nevoie, si pentru scoala si pentru serviciu. si ca in fiecare an de ziua lui as fi simtit ca nu i-am spus suficient fata de cat imi da el inapoi. si inca am ramas restanta, iar la scurt timp dupa ce a plecat el, s-a dus si bunica, si am simt cum in fiecare an se aduna in mine gramezi de cuvinte nerostite, de dragoste neimpartasita, de telefoane pe care nu le mai pot da. si azi am uitat, desi m-am uitat de cateva ori la calendar. dar sunt aproape sigura ca el nu a uitat si ca mi-a urat multe lucruri bune si poate l-as fi auzit daca nu mi-as fi facut atatia nervi cat pentru toata saptamana. nervi inutili, trecatori, care iti macina neuronii, care iti sterg amintirile. multumesc ca ai existat
e bine asa
somn usor